Îmi aduc aminte, fără să vreau, de cuvintele rostite în gând de părintele Serafim Rose, atunci când, după îndelungi căutări și frământări interioare, la limită cu disperarea, a intrat pentru prima dată într-o biserică ortodoxă în speranța că va afla răspuns la neliniștile lui spirituale. Era în perioada pascală și credincioșii cântau Hristos a înviat! Vlădica îmbrăcat în veșminte luminoase a ieșit la cădit în biserică cu sfânta cruce și lumânarea aprinsă în mână.

Acolo, în biserica aceea, pentru prima dată în viața lui, a avut sentimentul că a ajuns „acasă”. Și-a spun în gând: mă simt acasă. Sunt acasă.

A urmat apoi cunoașterea vlădicului Ioan Maximovici, uimirea întâlnirii cu Ortodoxia, convertirea, botezul, intrarea în viața monahală, mărturisirea prin scris a puterii și frumuseții credinței noastre ortodoxe.

Sâmbătă, 9 mai 2015, ATOR Iași a invitat 50 de tineri pentru o plimbare de o zi pe la noi pe’acasă. Artemie, student la istorie, membru în Consiliu de conducere al asociației, bucurându-se de ideea aceasta a pelerinajului, a aruncat în glumă vorba: hai să mai ieșim din Iași, hai să mergem puțin unde nici cei de la Google Maps nu au putut ajunge. Adevărul este că ne sunt atât de familiare mănăstirile din nordul Moldovei și ne simțim atât de acasă încât, a spune că mergem pe’acasă nu este nici o exagerare.

Nu am plecat în cine știe ce expediție de cucerire de teritorii noi. Nu. Nu obișnuim. Am plecat pe la noi pe’acasă, pe la mănăstirile nemțene, într-o călătorie al cărei scop a fost să ne reîntâlnim cu bunii și străbunii noștri, cu sfinții și nu în ultimul rând, cu noi înșine. Am încercat, de data aceasta, să trecem istoria locurilor și a mănăstirilor prin filtrul minții pentru a înțelege mai bine jertfa înaintașilor și pentru a așeza cele văzute și trăite și meditate, în inimă.

Ținutul Neamțului, pământ apărat de voievozi cu sânge și rugăciune dar și binecuvântat de Dumnezeu. Sfânta Liturghie slujită în biserica de lemn din incinta Centrulul pentru Tineret „Vestitorii Bucuriei” din Bălțătești, mănăstirea Văratec cu Sfântul Iosif și ospeția maicilor, Cetatea Neamțului, mănăstirea Războieni și vederea locului de la Valea Albă unde s-a confruntat Măritul Voievod Ștefan cel Mare cu însuși Mahomed al II-lea, sultanul care a cucerit Constantinopolul, toate acestea au creat în cei 50 de „neliniștiți” o stare de sensibilitate specială. Viața nu poate fi trăită plenar și umplută decât de Cel care a trăit-o plenar, de Hristos, după modelul sfinților. Am privit încă odată icoanele lor pe zidurile vechi ale bisericilor pentru a-i înțelege mai bine și pentru a ne inspira.

Apoi, după câteva reflecții am ajuns la concluzia că, nu putem să ne bucurăm cu adevărat de tărâmul Neamțului și al Moldovei dacă nu-i cunoaștem povestea, nu-i cunoaștem trecutul. Va trebui să punem urechea la pământ și să ascultăm cu atenție glasul lui. Vom auzi tropote de cai venind dinspre răsărit și dinspre apus și dinspre Stambul și dinspre miază-noapte și… vom auzi și nechezat de cai porniți în grabă să-i oprească la hotar pe cei pe care lumea nu putea să-i mai încapă și-au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. Va trebui să înățăm capul și să ciulim urechea. Vom auzi glasul codrului. Vom desluși în el sunetul spadelor, plânsetul femeilor și suspinul bătrânilor; dar și cântecul doinelor și săltatul horelor. Vom auzi cum ne spune tainic, așa cum i-a spus și lui Eminescu că el, codrul, din tânăr precum este, tot mereu întinerește. Numai omu-i schimbător, pe pamânt rătacitor, iar noi – noi românii – locului ne ținem, cum am fost așa rămânem. Se pare că românii sunt singurul popor din Europa care nu este venit din alte teritorii. Aici, în jurul Carpaților ne-am născut, aici am trăit și aici suntem.

Cetatea Neamțului, simbol al istoriei noastre. Astăzi, o aglomerare de ziduri din piatră. Vizitatorul are nevoie de lecturi și imaginație pentru a vedea hatmanii și pârcălabii și vitejii care au apărat aceste ziduri cu prețul vieții lor. Pentru noi este mai ușor. Ei au făcut istoria, nouă ne revine a o citi, a o cunoaște. Ghidul ne-a spus că numele cetății vine de la slavii care îi numeau pe locuitorii acesteia „nemeți”, adică liniștiți, pentru că nu se puteau înțelege cu ei. Cetatea nemeților a dat cu timpul numele întregului ținut al Neamțului.

Biserica mănăstirii Războieni a fost ridicată «pentru amintirea și întru pomenirea tuturor drept-credincioșilor care s-au prăpădit aici», după cum spune pisania aflată pe peretele dinspre sud al bisericii. A fost construită în anul 1496, la 20 de ani de la Bătălia de la Valea Albă (1476). Acest lăcaș de cult nu a fost ridicat pentru a sărbători o izbândă așa cum s-a întâmplat cu majoritatea bisericilor voievodului ci pentru a adăposti osemintele celor ce au cazut în luptă în acea zi de vară, 26 iulie 1476, boieri și răzeși.

La întoarcere, în drum spre Iași, în lumina apusului, ne-am împărtășit gândurile și impresiile adunate peste zi. Gânduri și gânduri. Fiecare dintre noi, după puterea lui, după înțelegerea lui a mărturisit ce-a simțit și ce a trăit în această zi, în preumblarea făcută împreună, pe la noi pe’acasă. Cu toții am avut însă, un gând comun. Trebuie să mai mergem odată.

Mihail Siminciuc, ATOR Iași

Număr de vizualizări: 205