Un orășel micuț, abia zărit pe hartă, găzduia o dragoste mare. Sprințar și cu ochi căutători, Cosmin, un puști de vreo 8 ani era îndrăgostit de-a binelea de sora lui mai mare. Blândă și cu vorba caldă, ea răspundea cu aceeași măsură iubirii lui. Seara era momentul în care, îngenunchiați în fața unei icoane vechi, cei doi își desăvârșeau trăirile, aducând mulțumire către Tatăl din cer. Împreună alcătuiau lumea întreagă, cel puțin așa simțeau ei de fiecare dată când se întâlneau în rugăciune. Căci inimile lor erau curate și știau a se ruga. Duminica era ziua care nu le aparținea. Așa că de dimineață, făceau pașii mari spre Biserica din deal, oferindu-i-o Lui Dumnezeu.Trăiau în bucurie și nimic nu părea a le umbri fericirea.

Foto: Baiat, calatorie – Shutterstock

Într-o zi însă, Cosmin se trezi indispus, iar când sora lui îl pofti să-și ia haina, căci se făcuse vremea de Biserică, puștiul se împotrivi cu vehemență. O invită să plece singură și să nu încerce să-l convingă în vreun fel. Deși era răvășită de durere și nu înțelegea acest comportament la un copil care încă nu cunoscuse răutatea, tânăra hotărî să-i respecte libertatea. Drumul spre Biserică era acum anevoios de parcurs. Pașii i se păreau grei și din clipă în clipă întorcea capul, cu speranța că fratele se afla în urma ei. Se propti în poarta lăcașului și cu ochii goi și triști privea în vale, de unde aștepta să i se ivească dragostea. Un sentiment adânc o ținea în locul acela, având convingerea că el, Cosmin, avea să întoarcă în brațele ei pe care le va afla mereu deschise. Și nu s-a înșelat deloc. După o vreme de așteptare, îi zări trupul mic, de copil, urcând dealul cu sfială. Mergea cu fruntea lăsată în pământ și nu avea curaj să întâmpine privirea celei care, deși l-a lăsat liber să facă alegeri, nu l-a părăsit nici măcar o secundă. Cu lacrimi sincere își ceru iertare și aștepta acum să fie mustrat. Dar dragostea nu a funcționat nicicând după vreo lege. Îl iertase din momentul în care făcuse primul pas către ea. Singura nevoie pe care o simțea era aceea de a-i oferi și mai multă afecțiune. Îmbrățișați ca și cum ar fi unul, lacrimile le umpleau obrajii. Intrară în Biserică la braț, căci în rai nu suntem primiți, decât numai de mână cu aproapele.

Omul se bucură cu limitele sale, de Adam căzut. Și i se pare, că e copleșit, că nu există nimic mai împlinitor, mai înalt, decât trăirile lui. Dar cât de mare trebuie să fie bucuria în cer, când cel ce a rătăcit drumul, dă peste un indicator care îi arată direcția corectă? Căci acolo, sus, îngerii nu cunosc limite, bucuria este nemărginită. Iar indicatorul, de unde apare? Nu cumva El, îl așează în cale atunci când credem că nu mai există speranță pe nicăieri? Caci Dumnezeu însuși a spus-o: ,,Eu nu voiesc moartea. păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu”¹.

E grea întoarcerea. Și mai greu este să vorbești despre întoarcere. Dar în emisiunea ,,Tineri către tineri”, oamenii au prins curaj și au acceptat să ne împărtășească poveștile lor. De aceea vă invităm ca vineri, 18 martie 2016, începând cu orele 20.00, să-i ascultăm împreună pe site-ul ATOR: http://ator-mmb.ro/tineri-catre-tineri/!

Roxana Busuioc, ATOR Iași

1. Iezechiel 33, 11